Acum ceva mai bine de un an am pus bazele unui grup secret pe facebook care are ca scop mișcarea săptămânală. Altfel spus, joia ne strângem o gașcă de 12 oameni să jucăm fotbal. Totul a plecat de la o discuție la o bere unde, împreună cu un prieten, am zis să adunăm niște oameni dornici de mișcare. Condiția obligatorie în selecție: oameni silențioși.
Aveam să jucăm după orele de muncă așa că orice factor de stres trebuia eliminat din fașă. Mari fotbaliști oricum nu suntem, pe bani nu aveam să jucăm. Ideea era să jucăm fotbal și poate să mai legăm o prietenie care să meargă bine cu berea de după. Fair play, no to rasism și de restul se ocupă mastercard.
Am încercat să evităm “capetele tari” că ăștia aduc orgolii și decibeli pe terenul de fotbal și eu zic că a ieșit destul de bine în primul an. Acum că “ne-am mărit” și am suflat în tortul aniversar parcă am trecut într-o altă etapă a relației.
După 53 de meciuri
Ne cunoaștem mai bine. Fotbalistic vorbind, numai de bine. Pasele merg gen tiki taka, golurile ies de zici că-s copiate de pe xbox. Dar o dată cu timpul ne-am cunoscut și la nivel personal (probabil berea de după e problema) și, ca într-o familie, au apărut certurile. Și zgomotele. Capete tari ies acum în evidență meci de meci și e obositor.
Printre ele îmi fac uneori și eu locul și îmi displace sincer. Stau, mă gândesc și încerc să trag o concluzie. Oare problema nu e cumva că ne cunoaștem prea bine? Să rămână vina pe berea de după sau să acceptăm că suntem, în principiu, niște animale?
