Nu era încă 8 dimineața când îmi căutam un loc bun în microbuzul care avea să mă ducă la București pentru meetingul cu instagramerii. Caut bine de fiecare dată, loc cât mai în față, pentru că am rău de mașină dar mă uit și lângă cine mă așez.
Teoretic e liber mai în față, dar aleg să merg pe al doilea rând din coada mașinii. În față o bunică vorbește tare și aparent mult cu nepoată-sa de (probabil) 6 ani pe care o duce în capitală să-și vadă ceva rude.
Bunica, genul ăla care vorbește mult și neîntrebat, cu toată lumea din jur ca și cum s-ar fi cunoscut de-o viață. Sunt multe băbuțe de treabă, ea părea genul ăla pisălog, obositor. Țață. Un tip îmbrăcat la costum cedează și, cu câteva minute înainte să plece mașina, se mută pe lângă mine, mai în spate.
Tatăl nostru care ești în ceruri…
Pe aproape e și tatăl fetei care vrea să se asigure că pleacă în regulă din autogară. Înainte de plecare îi dă bunicii ceva pastile de rău de mașină pentru copilă: “Dă-i astea că i se face rău altfel până la București”.
Baba bolborosește, parcă să audă doar ea, cum că pastilele nu sunt bune dacă nu te doare nimic. Se fofilează și se face că uită să-i dea pastila fetei. Aruncă și o bârfă scurtă cu doamna din dreapta ei. De efect.
O oră mai târziu, microbuzul oprește că cineva trebuie să ia o gură de aer. Copilu varsă și ce n-a mâncat de dimineață. La popas, undeva la jumătatea drumului, bunica către doamna de lângă: “A fost deochiată, v-am spus! Noroc că i-ați spus rugăciunea aia. Și totuși, ce ați spus acolo că nu părea a fi Tatăl Nostru?”
“E o altfel de rugăciune, nu o știe multă lume. E cea mai bună pentru deochi.” România în secolul 21!
1 comment