Am luat viza de State. Ce m-au întrebat la interviul de la ambasadă

Îmi doresc să ajung în USA de când mă știu și acum sunt cu un pas mai aproape. Am luat viza deci, de acum, trebuie să mă concentrez pe planul de vizitare. Deși visez la California, probabil va fi NY. Lăsăm asta pentru 2020 totuși, timp este.

Mereu am crezut că viza și interviul în sine este ceva destul de greu de realizat. Nu m-am interesat în trecut exact cum funcționează și nici câți dintre aplicanți sunt respinși, dar cumva impresia generală a românului este e că obținerea vizei de State nu este ceva la îndemână.

Dar dacă vă spun că undeva la 90% dintre cei care aplică primesc viza, sună mai bine? Pentru că din date oficiale cam pe acolo e cifra. Și asta e un lucru îmbucurător, nu?!

Cu toate astea eu am avut destul de multe emoții. Dar așa sunt eu. Acum că totul a trecut, vă garantez că emoțiile nu sunt justificate. Totul este “doar o formalitate”. Cel puțin dacă ești ca mine. Și vă spun imediat ce vreau să zic cu asta.

Nu aș intra în detaliile ce țin de birocrație și pașii ce trebuie urmați până la interviul propriu zis. Radu a scris pe blog despre asta și a făcut o treaba excelentă.

Cert e că m-a costat 688 de lei taxa de înscriere și încă 40 de lei pentru pozele la fotograf. (! sfat: nu cereți și pozele în format fizic. Nu este nevoie de ele).

O dată ce am finalizat formularul online de înscriere (mi-a luat vreo 4-6 ore) am ajuns să-mi aleg ziua în care va avea loc interviul. Cred că puteam alege inclusiv ziua următoare, dar mi-am stabilit ceva într-o săptămână (trebuia să stabilesc că am la cine sta noaptea de dinainte, să apuc să-mi iau concediu de la muncă..).

Formalitățile de la ambasadă

Încep prin a spune că interviul despre care toată lumea vorbește nu este chiar un interviu în adevăratul sens al cuvântului. Adică, eu mă așteptam la o discuție deschisă, un soi de “susținere a cazului”. De ce vreau eu să ajung în State?! Un soi de interviu pentru job, doar cu o altă tematică.

Ei bine, nu a fost așa. Ce a fost de fapt? Un soi de verificare face to face a răspunsurilor pe care le-am dat premergător în formularul de înscriere. Nimic mai mult. Toate întrebările au fost cu răspuns închis. Nicio întrebare nu a fost pusă în afara chestionarului.

Interviul în sine a durat sub 2 minute. Toate formalitățile la ambasadă au durat 25 de minute.

Am avut programare la 8:30. Ei îți recomandă să ajungi la ambasadă cu 15 minute înainte, dar pentru București și zona în care se află clădirea, nu e un lucru ușor.

! Pentru cei din provincie, atenție mare la drumul până la ambasadă. Un drum de 17 minute conform Google Maps, l-am făcut în 50 de minute prin traficul bucureștean. Și înțeleg că am fost norocos.

Dacă ajungi mai repede te plasezi pe trotuarul de vis-a-vis și te cheamă cineva la momentul potrivit (cam cu 10-15 min înainte de programare). Treci printr-o poartă de securitate (ca la aeroport) doar că aici îți este “confiscat” inclusiv telefonul (pe care îl iei la ieșire). Laptopuri și bagaje mari nu sunt permise înauntru, dar nu au nici spațiu de depozitare pentru ele (deci atenție).

De aici totul merge ca pe bandă.

Interviul pentru viza

Intri înauntru cu fișa de confirmare a interviului (o primești la înscriere) și pașaportul. Atât.

E o cameră destul de mică. Pe stânga ghișee ca la bancă, deschise cu restul sălii, dar cu mici despărțitoare la nivelul ochilor ce oferă un minim de intimitate. Pe dreapta, aliniate zeci de scaune unde ești poftit să stai între etapele interviului.

Ești chemat de trei ori pe baza unui număr unic primit la intrare. Am fost numărul 44.

Prima dată, o scurtă confirmare a datelor de contact și prezentarea pașaportului. Tipul român. Mi-a cerut pașaportul, m-a rugat să confirm nr de telefon și adresa de mail. M-a mai întrebat o dată tipul de viză pentru care aplic (B2 – turist) și m-a trimis înapoi pe scaun, pentru etapa a doua.

A doua etapa a constat în luarea amprentelor. Aici doamna era americancă și tot ce mi-a cerut a fost pașaportul și să-mi plasez toate degetele pe aparatul lor de amprentare. Super draguță și a vorbit foarte calm/cald ca toți ceilalți de altfel.

A treia etapă, și cea finală a reprezentat interviul. Tipul, probabil american, m-a întâmpinat într-o română destul de bună. Răspunsul meu scurt în engleză a trimis ulterior discuția în engleză. Interviul a fost așa:

• Salut, care este scopul vizitei tale în Statelor Unite?
  • Travelling;
• Ce anume vrei să vizitezi?
  • New York;
• Ai rude în Statele unite?
  • Nu;
• Unde lucrezi?
  • Într-o firmă multinațională de marketing research;
• De cât timp lucrezi acolo?
  • De trei ani;
• Ai de gând să mergi singur sau însoțit?
  • Împreună cu prietena mea;
• Ea are viză de State?
  • Da;
• Viza ta este aprobată, vei primi pașaportul în două-trei zile acasă, prin curier! Felicitări.

Asta a fost tot! Cum ziceam, nicio întrebare care să nu fi fost deja acoperită de formularul de înscriere. Nimic de argumentat în plus.

Interviul a fost o formalitate. Atât cât să vadă că exiști și că ai răspuns sincer la întrebări. Sau că mai știi ce ai răspuns acolo.

Cel puțin așa a fost la mine, scurt și la obiect, dar probabil că sunt “candidatul perfect”. N-am rude în străinătate, mai mult decât atât, n-am părinții acolo. Am un job stabil aici și am “dovedit” că îmi place să călătoresc având câteva țâri la activ deja.

De exemplu, dacă citești pe forumuri, toți îți recomandă să aduci cu tine un dosar cât să dovedești că ai bani, mașină, casă și deci un motiv să te întorci în țară. Erau oameni cu dosare cu extrase bancare, cu contractul de casă, șamd. Total gratuit.

Dacă te încadrezi pe profilul meu și probabil că majoritatea o faceți, nu e nevoie de dosar. Foaia de confirmare a interviului și pașaportul. Nimic în plus. Dar hei, așa am făcut, nu înseamnă că va funcționa pentru toată lumea.

Viza este la locul ei, pe pașaport, care btw a ajuns în Brașov a doua zi dimineață. Urmează planul pentru vacanță 2020. Timp e, viza este acordată pe 10 ani 🙂