Pokémon Go este un fenomen de-o amploare pe care puțini o înțeleg. Sunt peste 50 de milioane de oameni care au instalat deja jocul și încă nu este lansat global. Faptul că lumea este captată de jocul cu pokémoni e un fapt, o realitate. Fie că ne convine asta sau nu.
Eu l-am instalat din curiozitate. Știam desenul animat (anime?!) dar atât. Nu am fost atras de universul pokémonilor chiar dacă Pikachu părea un monstruleț de treabă.
Genul jocului mi-era însă foarte cunoscut. Acum vreo doi ani rupeam rezonatoarele verzilor în Ingress, joc creat de aceeași companie. Dacă Ingress a strâns vreo 10 milioane de descărcări în 4 ani, Pokémon Go a făcut același lucru în prima săptămână. Cam asta e diferența.
“Câinele moare de drum lung…”
Aici voiam să ajung. Avem așa: jucători și non jucători. Cei din urmă se împart și ei în două tabere mari. Tabăra celor cărora nu le pasă (și bine fac) și tabăra urâcioșilor, a celor vocali și foarte deranjați că lumea merge într-o direcție greșită.
Eu cred că cei ce greșesc sunt ei, haterii (urâcioșii). Pokémon Go nu a tâmpit pe nimeni și nici nu o va face. Nu a rănit pe nimeni! Cel puțin nu mai mult decât orice altă activitate ce implică telefonul mobil în spațiu liber.
Pokémon Go nu e cu nimic mai rău decât orice alt joc jucat pe pc. Ba dimpotrivă. Jocul face o treabă unică în domeniu: îndeamnă playerul să iasă din casă. Să se plimbe! De când mă uit după gyms (chestii din joc) și caut să fac kilometri pentru a face level, am cutreierat străzi și locuri în oraș pe unde altfel n-aș fi călcat.
Am mai mult de 70 de km de mers pe jos în trei săptămâni (jucând, zic). Oribil! 🙂 Altă chestie. Pentru că-s pasionat, fac zeci de fotografii în drumul meu după pokemoni. Și uite așa îmi întrețin și contul de Instagram.
Pokémon Go a tâmpit lumea
Am văzut oameni trecuți de 40 de ani cu telefonul conectat la căști și la bateria externă. Mi s-a părut foarte tare. Ce ar putea fi rău în asta? Era mai bine dacă tanti stătea pe capul patului și se uita la Măruță?
Copiii?! Probabil că au lăsat temele de-o parte o vreme, dar e vacanță. E un sentiment foarte mișto să vezi adunări de 15 copii de generală cum ies și interacționează. Stau cu ochii mult în telefon, dar sunt afară și leagă prietenii. Până la urma e vorba de socializare într-o formă sau alta.
Unde voiam să ajung e că Pokémon Go nu e cu nimic mai rău decât este Facebook-ul sau orice alt joc. Timpul pierdut umblând prin oraș înlocuiește un timp pe care oricum oamenii îl pierdeau cumva aiurea. Cu toții o facem. Fiecare cu felul nostru de a freca menta. Diferența? Acum treaba asta se întâmplă în văzul tuturor și e ciudat. Afară, acolo unde sunt prea multe guri hrănite să judece.
Un prieten îmi zice că în loc să stea pe telefon, copiii (și nu numai) mai bine ar lua o bicicletă și ar merge pe munte. Mai bine ar ieși la un meci de fotbal cu prietenii. Corect! Doar că eu nu cred că jocul a captat oamenii din categoria aia. Și dacă a făcut-o, nu înseamnă că au renunțat la stilul lor de viață pentru niște monștrii virtuali. Ca exemplu, eu în continuare merg joia la fotbal. De la 22:00!
Concluzia mea
Cinstit vorbind, jocul poate fi periculos. Poate să dea mașina peste tine dacă te fură peisajul. Poți cădea în canal și să-ți rupi o mână, un picior. Dar riscul ăsta îl știm cu toții doar că începem să ne cam pricepem. Până la urma ne antrenăm zilnic verificând Facebook-ul pe stradă sau scriind mesaje la volan. Corect?! (apropo, nu mai faceți asta!)
Propun să rămânem împărțiți în două: jucători și non jucători. Atât! Celor care își pierd timpul suferind că cei din jur aleargă după monstruleți le urez să treacă peste. Lumea are multe lucruri frumoase de oferit.
PS: în poza de mai jos (Livada Poștei, pentru brașoveni) sunt mai mult de zece copii. Băieții.. pasionați. Fetele nu se jucau toate, dar erau împreună.. la plimbare. Pace!
PS2: dacă sunteți cu mine, mă ajutați cu un share? 🙂
2 comments